Give unto me II

Pierduta in detalii cotidiene, rasfoiam un ziar pentru tema mea de cercetare. Paragrafe decupate, poze reprezentative, foarfeca si multe hartiute imprastiate dormitau pe patul meu. Nu ma grabea nimic, iar in linistea camerei ramaneam nemiscata minute in sir, trecand prin minte pasajele citite. Ochii se miscau rapid parca in cautarea esentelor, a cuvintelor magice ce alcatuiau puzzle-ul meu.
Lumina de dupa-amiaza incremenise orasul si totusi cineva suna la usa. Ma duc, deschid. Prietena mea - o invitatie in parc. Ii spun ca am treaba, ma intelege si trec rapid la ale mele.
4 ore au trecut pe nesimtite. Aveam multumirea ca materialele informative sunt din abundenta. Trebuia doar sa le pun cap la cap. Dar nu mai aveam putere. M-am trantit epuizata peste resturile de ziare. Pana la noapte rezolv eu. Am adormit instant cand un zgomot groaznic a trezit cele mai ascunse cosmaruri din mine. Un soi de ameteala si irational mi-a cuprins pieptul, lasandu-ma prada doar hazardului.
Stand in picioare, fara pic reactie motorie, simteam cum tot ce ma inconjoara e un univers total diferit din care eu nu faceam parte.
Hartiile de pe pat frematau fara odihna iar mobilierul cadea impreuna cu toate amintirile si trecutul meu. Geamurile au pleznit sub presiunea pilonilor de ciment. Cateva cioburi infipte in piept si in obraji au reusit sa ma dezmeticeasca, moment in care mi-am spus "Cutremur!".
Din afara se auzea sunetul unei alarme de abia declansate. Un haos se forma in mintea mea, cand amestecate, clanxoanele de masini se intreceau cu huruitul cladirii. Frica din mine plangea fara sa ceara acordul mintii. Cu ochii inlacrimati m-am indreptat tremurand spre usa. Nu aveam decat o singura idee in cap - sa ies - Nu conta cum, nu conta ce e afara.
Ocolind oglinda, zeci de bucatele ma urmareau, aratandu-mi chipul ingrozit. Ajung la usa, trag de clanta dar nimic - e complet intepenita. Atunci imi amintesc ca trebuie sa ma adapostesc in coltul camerei (sfat dat de mama inca de copil). Ma indrept spre colt si incep sa plang si mai rau stiindu-ma acum blocata in casa in care cu putin timp in urma traiam linistita.
Prin fereastra sparta vad de parca ar fi un film, cladirea alaturata zgaltaindu-se cu geamurile negre, sparte, cariate, curgand parca o ploaie torentiala de praf si sticla. Ma sterg de sangele ce imi curge de deaspura spancenei si am o presimtire neagra. Instinctual ma gandeam daca reusesc sa scap de aici. Ma gandeam si la prietena mea de alaturi si imi imputam faptul de a nu-i fi acceptat invitatia, caci poate asa nu as fi ramas captiva aici.
Tocul usii trosneste viloent, moment in care tavanul, jumatate din el, se prabuseste sub ochii mei.
E alarmant, dar nu ratez ocazia fugind spre usa stramba acum, fortand-o cu toata puterea. Cadrul de metal, conceput sa imi ofere siguranta, acum imi blocheaza incercarea mea de a parasi cladirea. Cand structura din lemn a pleznit, am simtit cum portile raiului se deschid pentru mine. Am impins spre holul scarii scandurile, si plina de zgarieturi si aschii am iesit in intunericul rece al scarii. Sub trepidatiile telurice alergam in goana cu alti locatari spre iesirea de urgenta. Cu speranta mai vie ca oricand a strecurarii de la un destin dezastruos, calcam in graba treptele scarii.
Etajul 2
Dar parca cladirea se pravalea odata cu noi, intrand in pamant. Balustrada se prabusise demult cu bucati generoase din scara propriu-zisa. Mergeam cu totii pe langa perete dar drumul mi-a fost zadarnicit de inevitabil.
Nu am apucat sa simt caderea ca m-am simtit pironita pe bucati mari de moloz cu o ciudata amorteala. Mi-am dat seama ca si capul meu sangera dar nu simteam durere.
Si de parca totul se terminase cu bine, am zambit cu ochii umezi. Acela a fost momentul in care mi-am pierdut cunostinta.
..................................

Is not about places

Privim si judecam. E simplu, poate prea facil incat suntem jigniti atat de bine incat nici nu ne dam seama. Nicioata nu am judecat ideea de a judeca. Atat voi, cat si eu pana in momentul de fata. Pironiti ocazional in fata unui ecran, ne substituim identitatea cu cea prezentata incat uitam complet de noi, dar totodata convinsi ca suntem mai personali ca niciodata. Asimilam informatii si ne minunam cum a ajuns lumea.
Ca sa trec la subiect- Punctul central de atractie in randul tinerilor a fost in perioada asta Vama Veche. Desi din spusele multor persoane, si chiar si de la tv, destinatia era una dezamagitoare, am fost si am trait contrariul.
Locurile nu erau grozave. Si pana la urma cum ai putea sa spui ca marea e urata? Fiecare lucrusor are farmecul lui; sau se poate vorbi de arta uratului in unele cazuri. Din aceasta locatie nu ai asteptari de bulevarduri pariziene. Farmecul adevarat al acestei ministatiuni este atmosfera creata si modul cum te simti. Nu aterizezi in alta lume, dar cu siguranta majoritatea persoanelor adunate acolo au in linii mari aceeasi atitudine.
Nu conteaza ca nu va cunoasteti, dar un grup galagios te-ar primi langa focul lor de tabara ca fiind parte din gasca lor. Nu conteaza ca dansezi intr-o nebunie de multime si dai peste diversi dansand la randul lor si te intampina cu "peace man". Nu conteaza cum te imbraci, cum mergi, cum dansezi, pentru ca fiecare e liber sa faca ce vrea. Dar lucrul cel mai esential este ca nu te judeca nimeni si tu la randul tau te distrezi tolerand pe toata lumea.
Cata placere nebuna iti ofera senzatia de a sti ca nu esti judecat de nimeni! Libertatea asta de a fi cum vrei sau ce vrei tu ar trebui sa se impuna in constiinta tuturor oamenilor. World would be a better place without judging each other! (strict to the issue)
De ce conteaza atat de mult pt televiziune faptul ca unele persoane se imbata pana isi pierd ratiunea? E fix problema lor. Ce conteaza ca incep sa urle pe faleza sau sa cante in grup o melodie? Ce conteaza ca doi necunoscuti sunt de acord sa se iubeasca pe plaja? Fiecare oricum isi vede de viata lui. Intr-o adunatura de oameni pe care ti-ai putea-o imagina extrem de agresiva si necivilizata se pare, paradoxal, ca se regasesc prietenii tai de distractie.
Picata parca de pe marte, oamenii astia m-au bucurat cum nu mi-as fi imaginat. Dar nu pentru ca m-ar fi asteptat cu flori in poarta, ci pentru ca ma lasau sa fiu eu insami.
Vama nu este un loc pentru vizitatori, ci un loc pentru cei care vor sa se distreze fara prejudecati. Fiecare lucru este cantarit doar de tine insuti inainte de a-l face.
Marea e la o aruncatura de bat de mine, si totusi prefer sa merg acolo pentru o seara de distractie. Pentru cei veniti de pe alte meleaguri e total de inteles ca sunt niste norocosi, gasind in Vama atat locul ideal de bronzat cat si de distractie intr-o libertate umana mutual acordata.
Iar pentru cei care privesc Vama ca un mic iad, ii invit sa treaca intr-o seara de sambata in luna iulie sa simta cum este sa fie liberi de judecata celor din jur.