"Evanescence- Give unto me"
Incepe din nou. Un ritm invechit dar deloc descurajat de conditia lui decrepita. Ma asez tacut si calm in coltul meu preferat de liniste si ascult resemnat melodia care ma duce cu gandul la o perioada nu trecuta de 4 ani. Rulez crampeie de amintiri si reiau aceleasi scene cu atata sarguinta ca aproape devine obsesie. Ce m-a marcat atat de decisive incat sa merite amintirea? Oare sa fie faptul ca am ramas inmarmurit la auzul diagnosticului in timp ce doctorul isi pastra calmul specific meseriei? Sau privirea mamei plina de mila cand ma aducea acasa.
De ce trebuia sa ruleze melodia, exact asta, in acel taxi. Rememorez continuu aleea spitalului cu oamenii aceeia parca drogati si instabili, privirea fixa a unui copil. Mi-l amintesc perfect. Statea de mana cu o femeie prea slaba si imbracata prost, iar el cu pantaloni bufanti aproape stand sa cada, o bluzita portocalie, cu parul galben auriu si ciufulit, cu ochii mari negrii si obrajii rotunzi. El nu a inteles. De aia si privea nemiscat, in timp ce mama lui gesticula nervos vorbind la telefon.
Fiecare avea propria drama si o traiau pentru ei, numai copilul parca se atasase inconstient de conditia mea.
Singurul lucru care m-a distras de la el a fost o groapa din bordura veche care mi-a izbit cauciorul… si de aici- drumul spre casa.
Muzica aia in surdina m-a marcat profund. Imaginile treceau prea repede pe geam si totul se intamplase prea repede. Acum ca totul e legenda, renunt sa mai vad realitatea sociala si ma regasesc in gustul simplu al promiscuitatilor atat de dulci mie. Placerile cele mai intense le regasesc in culori, sunete, dar mai ales in mirosul proaspat al diminetii- si desigur- cantecul asta care imi aduce aminte de fiecare data de conditia mea. E ciudat totusi ca de fiecare data cand ma simt fericit plang din toata inima. Poate pentru ca sunt prea putine lucruri care mi-au mai ramas.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a creat ochii si ca mi-a oferit darul de a vedea ca de altfel eram un om mort inainte de a incepe sa ma descompun.
Da! Sunt paralizat fizic- difinitiv, dar psihic sunt un ocean de simturi. Mi-au mai ramas totusi cateva urme de normalitate: degetele le pot misca cu greu si cuvintele- odata atata de importante- le ingan. Nici nu mai conteaza ce sunt pentru ca oficial nu exist. Sunt doar un ficus de apartament care trebuie “udat” din cand in cand. Dar nu ma pot revolta pe mine sau pe ceilalti. Asa a fost dorinta divina. Acum liniste in ganduri. Melodia e pe sfarsite si trebuie elogiata cu inca o lacrima…
Sufar de sindromul secolului XXI se pare. Ciudat! Pentru ca ma simt asa sanatoasa, intocmai ca omul de la tara. Si spun asta din doua puncte de vedere: odata ca nu am probleme medicale de ordin biologic, si, pe de alta parte ca sunt saraca lipita, asemeni taranului care e legat de glie subliminal pe fondul lipsei resurselor financiare.
Spre deosebire, totusi, de sateni, imi complica existenta prezenta unei constiinte autocritice severe. Analiza asta ma omoara psihic, si, culmea, e vizibil si fizic. Ma simt rau fara ca ceva real sa ma doara. Panza asta de paianjen, o panza sociala de altfel, ma tine prizoniera propriilor interese, lasandu-ma pe mine sa ma inec in vise si dorinte, in ganduri si planuri. E tragic sa realizezi ca unii pot, si mult, iar tu deloc… si oricat ma stradui e imposibil.
Nu e interesant cum trairile spirituale sunt atat de strans legate de evenimentele pamantene? Ma scarbesc de mine cand vad ca e o angoasa atat de evident legata de nevoi personale si sociale… sau poate am ramas eu cu ideea unei trairi spirituale pure, desprinsa de viata…
Imi trecea prin minte o comparatie oarecum ciudata. Ma asemanam unui munte vulcanic ce nu isi anunta prin nici un semn teluric o eruptie ce fierbe de vremuri in inima.
Postări
Comentarii
